Privind timid spre tot ce înseamnă emoțiile mele, mi-am dat seama că prea puțin cunosc și prea mult cred că știu. Cunoaștem atât de multe despre ceea ce este înafara noastră, când înăuntrul nostru sufletul nostru mocnește de dorința de a fi cunoscut, descoperit.
Ne alegem în fiecare dimineață hainele cu atenție și suntem mereu foarte atenți la ceea ce arătăm oamenilor din jurul nostru. Ne mascăm sufletul, ne mascăm corpul și ajungem să ne identificăm cu masca, considerand-o adevăratul nostru sine. Tot ce simți începe să nu mai conteze, să nu îi mai dai voie să existe, de teamă să nu crape cumva masca.
Sensibilă dacă plângi, isterică dacă țipi, naivă dacă zâmbești prea mult, obtuză dacă ești serioasă, dar întotdeauna tu, dacă îți permiți să simți.
Să simți iubirea pentru tine oricât de multe defecte sau etichete ți-ar găsi lumea, să îți permiți să simți o respirație în corpul tău, îți va face sufletul să vibreze… Să le permiți emoțiilor să existe în tine, fără să le critici, ele știu mai bine, cum și de ce vin.
Nu realizez mereu ce simt, uneori mă las prinsă de mască și le condamn, le pun la zid și nu le las să vorbească și să îmi amintească că la final sunt doar un om.
Ne place să vedem lumea zâmbind, un om cu zâmbetul pe față fiind mereu aprobat și plăcut de ceilalți, dar cât de mult ne dorim să știm cu adevărat ce se află în spatele unui zâmbet?
Zâmbetului îi atribuim fericirea, dar de multe ori un zâmbet poate ascunde mai multă durere și suferință decât o lacrimă. Să nu ai încredere în zâmbete, nici în lacrimi și ele pot să mintă, dar ce cred e că printre cele mai sincere și cele mai puțin iubite, e furia, ea nu minte aproape niciodată, dar e prea puțin înțeleasă și lăsată simțită, astfel că uneori se transformă în monștrii.
10picioruse 